Prea târziu

Literatura ca utopie

Tu vezi? Nu e nimic aici şi totul se învârte-n capul meu.

M-auzi? E surd şi e pustiu în sufletul tornadei care se-ndreaptă spre tine.

Mă simți? De-aş fi aici măcar, ştiu că m-ai crede, dar nu sunt nicăieri fiindcă am plecat niciunde. Departe de tine.

Şi din acest niciunde îți trimit tot ce-i al tău.

Pustiul şi haosul.

De bine, de rău mai am ceva, însă nu-ți voi mărturisi vorbe senine deoarece buzele-mi sunt ferecate de zgomotul pe care l-am lăsat în urma mea.

Am fost cândva doar un copil cu aripi mari, înălțătoare şi m-ai zărit apoi ascunsă în groapa în care m-ai aruncat. Sângeram.

Atunci m-ai auzit. Te-ai auzit pe tine din nou. Şi ai tăcut deoarece cunoşteai prea bine faptele pe care le-ai săvârşit…

M-ai făurit din regrete şi nesiguranță, apoi m-ai îngropat în ele cotonogindu-mi viața fără să-ți pese.

M-ai simțit când te-ai privit în…

Vezi articolul original 73 de cuvinte mai mult

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s