Arhanghelul

Arhanghelul mă privea tăcut. Știa totul. Știa cum să închidă și să deschidă ușile, cum să împletească codițe ori cum se fac hăinuțele păpușilor. Uneori liniștea sa era dureroasă, dar în cele mai multe zile îi puteam vedea în ochi compasiunea.

”Zâmbește, copilă, zâmbește cât poți de mult”, îmi spunea adesea, iar eu îmi întindeam buzele spre urechi. Îmi zâmbea și el. De fapt, mă învăța cum să zâmbesc…

Alteori arhanghelul mă privea compătimitor. Știa ce va urma. ”Uneori nu avem încotro. Plângi copilă, iar apoi zâmbește din nou”, repeta în timp ce îmi împletea codițele ascunzându-și lacrimile în spatele meu.

În ziua în care Monstrul a venit, Arhanghelul era acolo. ”Dă-mi sabia ta!” , am strigat cu disperare. ”Nu pot, îmi pare rău…” , mi-a răspuns, înghițindu-și neputința.

După ce Monstrul mi-a ciopârțit sufletul, a plecat cu râsu-i demonic izbit de pereții goi. Ecoul acelui hohot a persistat într-atât de mult până când timpanele mi-au devenit imune. Iar pe Arhanghel l-am alungat…

După ani întregi l-am chemat. Îl priveam tăcută. Știam totul. ”Uneori nu avem încotro… Plângi, iar apoi zâmbește…”

Arhanghelul mă iubea, iar eu…

… îl iubeam!

surse foto: pixabay si pinterest

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s