Hoinar

Se făcuse târziu în sufletul lui, iar păsările se opriră din a mai cânta melodiile păcii. Părul cărunt nu-i atârnase niciodată pe umeri, dar purta pe aceștia povara unei singurătăți de care se speriase în trecut. O singurătate care-l urmărise la fiecare pas și-l oprise din a trăi în ritmul inimii. Tardiv își dădu seama că brațele sale purtase de-a lungul timpului figura pustietății pe care o ura atât de mult.

Ochii săi încercuiți de riduri refuzau să privească înapoi, în timp ce sufletul îi rămase atârnat de fapte, neînțelegând de ce bunătatea îi devenise cel mai mare dușman.

Decise să se ridice de pe patul sterp sub care-și ascunse toate gândurile nespuse, pentru a ieși în curtea ce se umpluse de bălării, în speranța că poate razele soarelui îi va putea arde durerile.

Fantasmele familiei alergau în jurul lui… Soția ce gătea cea mai bună supă de pui cu găluște, prinse forma unui fum negricios; fetița care alerga alături de cățel se prefăcuse într-un abur alb, aproape transparent, iar fiica cea mare, care mereu citea cărți groase pe care apoi le dezbătea în fața oglinzii, se prefăcuse într-o ceață densă. Toate se întâmplau într-un ieri apus, rămânând acum doar descărcate amitiri dintr-un azi târziu.

Privindu-i ochii din care lacrimile-i curgeau cristale, am simțit cumva că singurătatea lui nu era decât o altă formă de a dărui imensa iubire pe care o purtase de-a lungul anilor pentru toți. Mă prefăcusem într-un abur negru pentru a-i putea urma pașii spre nemurire, când brusc se întoarse spre mine și dispăru.

Au trecut șaptezeci și trei de ani de-atunci. Șaptezeci și trei de ani de când sufletul lui fuge de mine, iar eu mă-mpart între ultimele bătăi de inimi și căutarea acestui spirit rebel, neînțelegând cum l-am putut scăpa printre ghiarele-mi inexistente în care omenirea crede.

M-a trimis Dumnezeu într-un orășel din colțul obtuz al lumii pentru a prinde sufletul unui tânăr în care răbdarea nu reușește a intra.

Tâmp și absurd să crezi că visurile-s moarte atunci când n-au prins viață niciodată. Doar un contur de gânduri mai zburdă vesel din când în când prin mintea-i amăgită de prea multe promisiuni fripte pe grătarul neaprins al iluziilor demente.

Până la ultima bătaie a inimii stau și-l privesc.

Aerul de ianuarie se luptă în plămânii plini de fum, iar el tremură a dezamăgire atunci când ar fi trebuit să tremure de frig. Trupu-i dezgolit de zdrențe își așteaptă botezul deasupra râului care curge neîntrerupt de prezența lui. Chiar și acesta îi ignoră gândurile putrezite.

Ce farmec ar avea ca lumea să se oprească-n loc în semn de protest pentru toate ființele cărora nu li s-au dat șanse?

Stă singur și pustiit pe marginea corodată de timp a podului pe care îndrăgostiții și-au ferecat dragostea în lacătele ruginite pe care nu le bagă nici dracu` în seamă.

Gândește că-s prea multe aspirații de împlinit pe cap de locuitor, iar Dumnezeu probabil a pierdut numărul. Ori poate vreun îngeramețit a scăpat bolul cu dorințe în Groapa Marianelor. Sau oare dracu’ le-o fi furat din Rai și le-o fi dus în Iad pentru a satisface nevoile tuturor drăcușorilor dornici de-a se amuza de făptura umană? Ce gânduri naive au aceste ființe!

Pe mine m-a uitat. Eu, ce stau alături de el pentru a-l duce în nemurire. Ingrat în toată inocența lui.

Înainte de a se arunca în brațele râului, face un ultim exercițiu de imaginație.

Se privește din exterior creându-și o pereche de aripi ieșite brusc din coastele-i slăbănoage, în ideea de a simți că pentru ultima dată zboară.

Efortul pare a da roade după cum își strânge ochii și pumnii, iar abdomenul i se contractă dând forme unor cute pe pielea-i zbârcită de frig.

Un bătrân senil se oprește lângă el privindu-l ca și cum și-ar scotoci prin memorie data și ora la care primăria a inaugurat statuia futuristă de pe marginea podului. Ochii verzi ai moșneagului, decorați cu riduri, fixează trupul dezbrăcat. Aha,înțelege! Își drege vocea, se rezeamă de betonul rece și caută prin buzunare o rămășiță din hârtia igienică păstrată pentru cazurile urgente. O întinde spre tânăr, dar tânărul gândește:

” Ale naibii aripi, scârțâie!”

– Băi, dă-mă dracu’! Da’ ce te scremi așa?

Băiatul tresare speriat, iar moșul îl prinde spontan de mână aruncându-l pe asfalt.

– Măi moșule, ce Dumnezeu ai? Lasă-mă, bre, în pace și vezi-ți de drum!

– Ia, al naibii statuie, mai și vorbește!

– Ce statuie, domnule?

– Dracu’, până și statuile-și pierd identitatea. Ia la nenea aici niște hârtie igienică.

– Ce să fac cu ea domn’le?

Stau și-i privesc amuzată și tare mi-aș dori să am coasa aceea pe care să mă pot rezema.

Băiatul se ridică încercând să-și acopere intimitatea în timp ce-și caută disperat rucsacul în care-și îngrămădise hainele. Rucsacul dispăruse.

– Ia de-aici, mă băiete…

Haina îmbâcsită a moșneagului îi acoperă trei sferturi din corp.

– Mulțumesc, domnule, dar acum lasă-mă singur, te rog. Aș vrea să mor fără spectatori.

Sprâncenele bătrânului începură să facă genoflexiuni.

– Mă băiete, ascultă-aici că-s mai bătrân și știu ce zic. Crezi că o constipație a omorât pe careva? Băi prostule, te duci la farmacie și ceri supozitoare, bei un ceai de mușețel ceva, da’ nu îți faci nevoile de pe marginea podului că nu te-ajută curenții, mă tată.

– Ce…? ce constipașie, bre?

– Tu ori ești beat ori ești prost!

– Domn’le, aș vrea să mă sinucid nu ce crezi matale.

– Și-atunci de ce te scremeai așa?

– Păi… îmi imaginam cum îmi cresc aripi… Știi…să cred că zbor până jos…

– Bă, da’ ce filozof ești! Da’ și prost! Păi dacă ai avea aripi ai zbura în sus, deșteptule! Ia hai până la mine-n coșmelie să povestim nițel c-am înghețat aici.

– N-am timp, domnule! Chiar vreau să mor, nu să ascult povești…

– Bine, bine, da’ înainte să mori ai putea face-o faptă bună. Și-așa n-am cu cine sta la taclale. Hai că fac cinste c-un ceai! Moartea are răbdare.

Bătrânul înaintă, iar băiatul se duse după el gândind că n-are nimic de pierdut. De moare-acum ori mai încolo, tot aia o fi. Îmi dau ochii absenți peste cap și-i urmez curioasă. Până la urmă chiar n-am nimic de pierdut. Poate-oi căra astă seară două suflete.

În casă lumina este aprinsă, din horn iese fum, paiele vor să evadeze din chirpiciul bătătorit între grinzile de lemn pe jumătate mucegăite, iar un metis aleargă spre cei doi învârtindu-și codița precum elicile unui elicopter.

Bătrânul îl invită pe tânăr să ia loc pe scaunul vechi de lângă soba lipită cu bălegar, iar din dreapta un motan grizonat apare țanțoș c-un șoarece mort în bot pe care-l lasă la picioarele bătrânului.

– Bravo Ghiță! Acum du-te și termină-ți prada. Umple-ți burdihanul că azi n-am să-ți dau ceva mai bun, tomberoanele sunt goale după cum bine știi.

Trimite un zâmbet fugitiv tânărului, apoi pune mâna pe-o cratiță de fontă, o umple cu apa dintr-un butoiaș, o trântește pe soba fierbinte, după aceea scoate dintr-un săculeț de bumbac o mână te flori uscate de tei pe care le-aruncă-n oală, acoperă oala cu un capac scorojit de rugină, mai pune câteva crengi pe foc și pregătește, fără grabă, două căni de lut în care toarnă zeama aromată. Cu mâna tremurândă întinde tânărului cana fierbinte din care ies aburi răzleți.

– Îl bei așa că zahăr n-am.

Sorb amândoi în tăcere până în momentul când bătrânul se hotărăște să vorbească.

– Vezi tu, măi băiete, ce bogăție am aici? Timpul a trecut pe lângă mine și l-am ignorat. Am crezut că totul este permis și am trăit viața ca și cum mereu ar fi ultima zi. Dar după ce-au trecut anii în care-am muncit pentru a-mi satisface ambițiile, m-am trezit singur. M-am trezit prea târziu. În toți anii aceia n-am privit cu-adevărat în jurul meu. N-am privit lumea, n-am ascultat păsările, n-am mirosit o floare și nici nu m-am întins vreodată pe iarba muntelui după ce-am sorbit din apa unui izvor. N-am lăsat gâzele să-mi bâzâie la urechi povești cu zâne și spiriduși, n-am privit cerul curios, n-am plantat un copac pe care să am onoarea de a-l vedea crescând sub ochii mei… Am fost prea orb, prea acaparat de nimicuri, de lucruri care mi-au adus satisfacții temporare. Și-acum, la bătrânețe îmi pare-atât de târziu… Ia zi, mă băiatule, de ce vrei tu să mori?

Băiatul amuți. Nu privise niciodată lumea astfel. Ce să-i spună bătrânului? Cum să-i explice că la baza gândului sinucigaș stau doar vreo două visuri neîmplinte și-un mixt de sentimente pe care viața le-a experimentat pe pielea lui?

– Ghiță! I-ai mâncat și limba ăstuia? Zi, mă băiete, ce-ți veni?

– Doar…am obosit să lupt pentru visul meu…

– Ți-am zis că ești prost?

Bătrânul se ridică și scoase din dulap un bidon de 2,5 L cu vin.

– Hai să bem! Am vinul ăsta de la Crăciun și nu l-am băut fiindcă nu mă-mpac cu alcoolul decât la ocazii speciale.

– Nu, mulțumesc, nici eu nu beau de obicei.

– Hai, mă băiete, că și-așa mai târziu o să mori! Poate murim amândoi în noaptea asta. Măcar să murim beți. Hai, noroc!

După numai trei pahare tânărul s-a întins pe podeaua rece și a adormit cu trupu-i înmuiat și încălzit de alcool, iar eu l-am urmat întinzându-mă alături de el.

Lumina dimineții îi ciocăne pleoapele grele trezindu-l brusc cu țiuituri scurte în timpane. Privește în jur buimăcit descoperindu-se în camera sa, sub plapuma sa și-n casa pe care-o știe de mic. Nu înțelege cum, dar ultimele cuvinte pe care bătrânul i le-a spus i se repetă-n minte. Se îmbracă iute și fuge spre podul din estul orașului, acolo unde l-a întâlnit pe bătrân. Coboară pe lângă pod, refăcând drumul spre bordeiul sărăcăcios, bucurându-se când îl găsește, însă lumina zilei arată o colibă părăsită împrejmuită de buruieni netăiate de ani întregi, iar pe ușă un lacăt gros ruginit, decorat cu pânze vechi de păianjeni, blochează accesul.

Aflăm amândoi de la vecini că maghernița e în paragină de prea mult timp, cam tot de-atâta timp de când bătrânul murise în război.

Șocat, tânărul se întoarce la pod, își rezeamă coatele pe marginea de beton și privește râul, începând să repete ultimele vorbe ale bătrânului.

”Tâmp și absurd să crezi că visele-s moarte…”

Acest moment m-a scuturat îndeajuns de tare pentru a-mi da seama că hoinarul pe care-l caut de-atâtea decenii, m-a fentat din nou.

M-am întors în locul unde-l întâlnisem pentru prima oară, dar nici măcar parfumul vieții sale nu mai era acolo

”Te-aștept unde am simțit întâia oară inima izbindu-mi-se-n piept.”

L-am găsit într-un final într-un bloc părăsit, dărâmat și uitat, șezând pe-același pat de pe care cândva i-am îmbrățișat măicuța ce-i dăduse viața.

Trăgea dintr-o pipă neagră ascultând ”Pe dealurile Manciuriei” la un pick-up la fel de bătrân ca și el.

M-am așezat alături, iar el m-a îmbrățișat zâmbinda prea târziu, după care am dispărut în nemurire.

10 gânduri despre „Hoinar

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s