Copacul morocănos

A fost odată ca niciodată, într-o pădure mare, un copac foarte frumos. Era micuț și verde, cu ramurile pline de frunze, iar vântul îl mângâia în fiecare zi făcându-l să pară că dansează pe muzica minunată a păsărilor din pădure.

Chiar dacă nu era mare, toți copacii din jur îi apreciau frumusețea și se minunau de el.

Dar într-o zi a venit o furtună mare și puternică, iar vântul sufla în rafale și-i rupea crengile,scuturându-i o mare parte din frunze.
Acesta s-a speriat, temându-se că va fi rupt de tot, însă, din fericire, furtuna a plecat lăsându-l doar scuturat și cu ramurile frânte.

Acum ceilalți copaci îl priveau cu dispreț. Considerau că nu mai era într-atât de frumos ca înainte, dar copăcelul continua să zâmbească și să se bucure de razele soarelui, legănându-se ușor pe muzica păsărilor.

Pentru că, deși nu mai era atât de arătos la exterior, păstra în continuare frumusețea și inocența din interior.

În fiecare zi copacii vorbeau între ei:
– Uite ce urât este acum!
– Este golit de verdeață, iar crengile acelea rupte îl fac atât de urât!

Auzind acestea zi de zi și văzând că toți refuză să mai vorbească cu el, copăcelul a început să se simtă din ce în ce mai trist și descurajat. El nu putea să vadă foarte bine cum arată și nu înțelegea de ce nimeni nu îl mai iubește.

Începuse să uite de frumusețea ce o purta în interior, înlocuind-o cu deznădejde și neîncredere, ceea ce l-a transformat într-un copacel morocănos, ce nu mai primea pe crengile lui nici măcar o pasăre.

Orice zburătoare care dorea să poposească pe crengile lui ori să își facă un cuib era alungată.

Cu timpul, toate păsările știau că nu vor fi primite de către el și niciuna nu se mai apropia, astfel încât copăcelul nu mai era curățat de către ele, umplându-se de viermișori și insecte ce îi mancau toate frunzele și îi rodeau scoarța.

Devenea din ce în ce mai urât, morocănos și singur.

Într-o zi, nou venită în pădure, o pasăre frumoasă își căuta un loc pentru a-și face o căsuță.

Chiar dacă era neîngrijit, ea s-a așezat pe crengile copacului morocănos.

– Pleacă de aici, i-a spus furios.
– De ce mă alungi? Aș dori să îmi fac un cuib pe crengile tale și să îmi permiți să rămân aici, a spus pasărea.
– Nu este o idee bună, du-te și caută alt copac! Unul care să te poată proteja de vânt și ploi, nu un sfrijit ca mine.
Nu vreau alt copac. Te vreau pe tine. Ramurile tale îmi par destul de bune pentru a fi îndeajuns de protejată.

Văzând că nu poate nicicum să o convingă, s-a gândit să nu mai insiste și să îi accepte dorința.

– Faci cum vrei, dar să nu îmi reproșezi mai târziu.

Pasărea i-a zâmbit și a început ușor, ușor să își construiască cuibul și să îl curețe de viermișori și insecte.

Copacii au început din nou să șușotească:
– Cum poate pasărea aceea atât de frumoasă să stea cu el?
– Hei, pasăre, vino pe crengile mele! Uite ce frumoase sunt! Eu te pot proteja de vânt și de ploi, acel copac nu poate.

Auzind cât de răutăcioși erau aceștia, pasărea a început să cânte atât de tare, încât acoperea glasurile tuturor, iar copăcelul morocănos nu îi mai putea auzi.

Zilele treceau, iar el devenea din ce în ce mai frumos.

Acum frunzele-i creșteau fără să fie mâncate, scoarța îi devenea din ce în ce mai puternică, iar pasărea cea frumoasă îi devenise cea mai bună prietenă.

Copacul creștea, zâmbea și începuse din nou să danseze.

După un timp, într-o bună zi, pasărea nu a mai ciripit atât de tare, lăsând ca vocile celor din jur să se audă.
– Ce frumos este!
– Ce ramuri mari și bogate are!
– E cel mai frumos copac din pădure!

Copăcelul era tare mirat de ceea ce auzea.
– Ce au pățit? Până nu de mult eram pentru ei cel mai urât, nimeni nu mă dorea, iar acum toți se minunează?

Pasărea măiastră i-a răspuns blând:

– Dragul meu, mereu ai fost frumos. Nu a fost vina ta că furtuna ți-a rupt crengile tinere și fragede. Doar că ei au preferat să îți pună etichete după aspect, în loc să înțeleagă prin încredere și răbdare că îți vor crește din nou crengi și frunze. Iar tu ai plecat urechea spuselor lor, în loc să îți păstrezi inocența și să rămâi în continuare vesel. Supărarea te-a făcut să nu mai primești pe nimeni lângă tine, astfel nicio pasăre nu te-a mai curățat și te-ai ofilit tot mai mult in fiecare zi. Zâna Naturii m-a trimis la tine pentru a te ajuta, iar în momentul în care nu ai mai auzit vocile celor din jur, ți-ai reamintit de tine permițându-ți să zâmbești și să dansezi din nou. Am știut că frumusețea rămasă în interiorul tău va vindeca urâțenia de la exterior.

– Mulțumesc, dragă prietenă!
Copacul îi era profund recunoscător atât ei, cât și Zânei.

Dinspre inima pădurii s-a auzit o voce. Era Zâna ce le-a spus tuturor astfel:

– Este de ajuns să oferim măcar puțină încredere celor descurajați, iar astfel ei vor deveni din nou ființe frumoase și minunate.

Toți și-au cerut iertare când au realizat cât de importante sunt cuvintele și ce impact pot avea acestea asupra celorlalți.

„Cuvintele urâte doboară, iar cuvintele frumoase înalță.”

Tu ce cuvinte alegi să spui celor din jurul tău?

Poveste din cartea „Vorba dulce mult aduce” – Povești motivaționale , editura Marbo 2017

Autor: Dana Codori

Sursa foto featured : La_petit_femme / Pixabay

Foto1: Artist: Marius Bogdan

Foto2: fineartamerica.com , ” The tree of Life” , paint by Gloria di Simone (product in stock)